de Adina Stoian
Dejoacă planurile programului genetic al speciei
Oamenii de ştiinţă sunt şi ei… oameni. Se îndrăgostesc şi se trezesc adesea, la fel ca mulţi dintre semenii lor, în plină furtună hormonală. Vreme îndelungată nimeni n-a cunoscut mecanismul unui asemenea fenomen, iar relaţiile lor de cuplu îi lăsau şi pe ei cu inima frântă, fără să aibă habar din ce cauză.
Exasperaţi şi revoltaţi probabil de starea cu pricina, specialiştii în biochimie şi neuroştiinţă au purces la treabă. Şi nu s-au lăsat până n-au descoperit explicaţia ştiinţifică a procesului de îndrăgostire şi a celui care duce la despărţire, ba chiar şi-au pus problema să conceapă o pastilă care să vindece suferinţele din dragoste.
Concluzia lor nu e veselă deloc. Pentru individul care urmează orbeşte impulsurile speciei nu există scăpare din mecanismul îndrăgostire – împerechere – separare, programat genetic şi pus implacabil în practică de cei mai puternici neurohormoni pe care îi secretă creierul nostru. Savanţii sunt convinşi că n-avem încotro, mai devreme sau mai târziu ne confruntăm cu întregul cortegiu de amărăciuni şi durere care însoţeşte de obicei despărţirile.
De altfel, studiile arată fără dubiu că, din punct de vedere al biochimiei şi al schimburilor hormonale de la nivel cerebral, toate relaţiile de cuplu în care iubiţii nu-şi depăşesc condiţia umană instictuală au o viaţă între 2 şi 4 ani.
Tradiţia tantrică nuanţează această concluzie şi scoate în evidenţă faptul că relaţiile secrete reuşesc să menţină focul pasiunii chiar mai mult de 4 ani. Explicaţia este legată de secretele amplificării polarizării într-un cuplu prin angrenarea principiilor tantrice, aplicarea lor concretă în viaţa cuplului (şi nu doar cunoaşterea lor formală), angrenarea intimităţii şi a secretului şi de asemenea prin perseverenţa cuplului de a practica tantra cu adevărat. De exemplu, câte cupluri sunt foarte serioase în a realiza cu perseverenţă efectul de avalanşă după ce au făcut dragoste? Poate că de aceea se consideră că relaţia adulterină este mai „fierbinte” şi pasiunea în ea poate dura chiar mai mult decât într-un cuplu normal… are efectul de avalanşă „inclus”, pentru că cei doi trebuie, de obicei, să plece la casele lor după fuziunea erotică.
Romeo şi Julieta au murit tineri
Durata de viaţă medie a unui cuplu bărbat-femeie se referă la intervalul de timp în care între cei doi există cu adevărat iubire intensă, atracţie, interes reciproc şi pasiune. De ce unele cupluri aleg totuşi să rămână împreună după această perioadă, chiar dacă focul iubirii se stinge? Chiar dacă se instalează plictiseala şi rutina, iar cei doi ajung să nu mai facă dragoste cu lunile, dar se autopăcălesc în continuare ce uniţi şi iubitori sunt ei unul faţă de altul?
Hotărârea ţine mai mult de opţiuni materialiste, de ceea ce au în comun foştii îndrăgostiţi – maşini, case, tot felul de bunuri pe care nu vor să le piardă şi pentru care decid să renunţe la iubire şi libertate.
Desigur, sunt şi situaţi când frica de a nu fi singur trage mult în balanţă sau faptul că au copii şi responsabilitatea de a nu răscoli viaţa acestora este imensă.
Perioada intensă de atracţie în cuplu înseamnă iubire activă, activarea lui ANAHATA CHAKRA, efervescenţa, înflăcărarea pe care o trăiesc cei doi. Credeţi cumva că vremurile actuale sunt de vină pentru că, în mod obişnuit, dragostea abia durează între 2 şi 4 ani?
Rata divorţurilor a atins, într-adevăr, cote uluitoare, deoarece acum sistemul social o permite, însă mecanismul îndrăgostire-împerechere-separare caracterizează dintotdeauna specia umană. Studiile neurologice pun în evidenţă faptul că acest comportament îşi are rădăcinile în instictele primare ale tuturor mamiferelor. Aşadar, cu toate că ne considerăm fiinţe evoluate pe scara mamiferelor care populează planeta Pământ, genetica nu ne-a scutit de acest pattern biologic, ba chiar l-a adâncit.
Faptul că în trecut cuplurile păreau mult mai sudate şi mai longevive nu reflectă realitatea, ci condiţionările sociale şi religioase ale epocilor. Divorţul nu era permis, biserica interzicea separarea, iar dependenţa materială a femeii de soţ era foarte mare până la jumătatea secolului al XX-lea. Te întrebi totuşi cum au existat Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda sau alte cupluri care au pus în circulaţie mitul iubirii totale în cultura noastră? Răspunsul e simplu – Romeo şi Julieta şi ceilalţi îndrăgostiţi celebri au murit tineri, n-au apucat să trăiască cei 4 ani după care saturaţia şi rutina să pună stăpânire pe creierul lor, iar hormonii buclucaşi să ducă la fenomenul de respingere şi apoi la despărţire.
Infidelitatea e programată genetic
Nu există fericire mai mare decât să iubeşti şi să fii iubit. Povestea este mereu aceeaşi şi veşnic nouă. El o descoperă pe ea sau ea îl descoperă pe el, curcubee apar pe cerul senin, petale de trandafir cad din univers, jocurile de artificii ale pasiunii şi atracţiei irezistibile strălucesc. Marile poveşti de dragoste ale lumii pălesc în comparaţie cu povestea lor de iubire.
Savanţii nu iau în considerare transfigurarea şi spun că neurohormonii sunt cei care trag toate sforile făcându-i pe îndrăgostiţi să creadă cu tărie că fiinţa iubită este excepţională, iar sentimentele care înfloresc la început apar ca fiind ideale şi eterne. Tot hormonii, dar din altă categorie, spun specialiştii, vor distruge implacabil acest paradis.
De fapt, hormonii care conduc în general la despărţirea cuplurilor sunt o dovadă că cei doi iubiţi nu şi-au depăşit condiţia instinctuală, iar dominanta conştiinţei a rămas la nivelul primilor trei centri de forţă, MULADHARA, SWADHISTHANA şi MANIPURA CHAKRA de unde vin ataşamentele, posesivitatea, geloziile, invidia, egoismul, tendinţa de control şi manipulare, şantajul emoţional.
Tradiţia spirituală spune că dragostea e un dar de la DUMNEZEU, pentru că DUMNEZEU este iubire, iar atunci când doi oameni sunt ghidaţi să se întâlnească şi să se îndrăgostească unul de celălalt, urmează această chemare a iubirii divine, ce are drept fundament ultim atingerea stării androginale glorioase. În felul acesta,iubiţii au şansa de a împlini împreună un destin spiritual de fericire, de armonie şi bucurie. Au şansa de a învăţa împreună lecţiile ce le sunt de trebuinţă ca să evolueze. Oamenii de ştiinţă nu iau în considerare acest destin spiritual şi vorbesc doar despre un fel de predestinare care se manifestă la nivel fizic şi pe care au numit-o destinul biologic, programat genetic.
În destinul biologic se găsesc anumite scheme de comportament care la nivel instictual sunt implacabile. De aceea, dacă nu transcendem impulsurile speciei şi nu acţionăm spiritual, nu putem scăpa de sub dominaţia neurohormonilor cu pricina.
O concluzie şocantă a studiilor arată că nici chiar continenţa amoroasă nu modifică simţitor situaţia. Cercetările au demonstrat că atingerea stării de orgasm obişnuit chiar şi a anumitor forme de orgasm fără ejaculare, pe fondul angrenării instinctuale (cu alte cuvinte mânaţi doar de impulsuri şi pasiuni sexuale, chiar dacă „îmbrăcate frumos”), implică producerea unor seturi de neurohormoni programaţi genetic în aşa fel încât să inducă după o vreme cuplului respectiv starea de saturaţie. Iar faptul conduce frecvent la separare şi încetarea acelei relaţii.
A avea sau a nu avea… orgasm?
Multă vreme s-a crezut că incapacitatea de a atinge starea de orgasm sau relaţiile frustrante în care cei doi nu fac destul dragoste, iar femeia nu atinge stările de împlinire necesare, duc la aceste inevitabile frustrări şi stări de conflict.
Dar cercetările contrazic această idee. Dacă mecanismul prin care se atinge orgasmul şi chiar configuraţia neurohormonală pe fondul căreia se produce respectiva stare de orgasm sunt şi rămân la nivel instinctual, chiar dacă ejacularea nu apare, hormonii care induc senzaţia de saturaţie, de saţietate şi de respingere sunt prezenţi. Asta în condiţiile în care nu respectăm indicaţiile tantrice în ceea ce priveşte angrenarea erotică sacră cu toţi paşii săi foarte importanţi, între care menţionăm: starea de transfigurare, iubirea activă care te face să dăruieşti continuu tot ce ai mai bun pentru fericirea celui iubit, sublimarea armonioasă a energiilor la finalul întâlnirii erotice şi realizarea efectului de avalanşă, care presupune necesitatea celor doi iubiţi de a se separa temporar. Toţi aceşti paşi sunt foarte importanţi, chiar dacă, pentru unii, ei pot apărea deplasaţi! (unde să te duci de-acasă, unde locuieşti cu iubita, pe la 3-4 dimineaţa, după o noapte de amor…? – aceasta e veşnica întrebare).
Soluţiile oferite de ştiinţă sunt de-a dreptul pesimiste. Ori ni se spune „asta e, împăcaţi-vă cu situaţia”, ori ni se oferă, ca singură posibilitate, evitarea oricărui fel de orgasm, inclusiv cel fără descărcarea, astfel încât să fie exclusă posibilitatea de producere a acelor hormoni. Savanţii neuroştiinţei indică de altfel aplicarea procedeului KAREZZA, care conduce la o stare de plăcere doar până la un anumit punct, fără să se apropie de starea nici măcar controlată, de maxim al voluptăţii.
Concluziile acestor studii au ajuns la un slogan teribil – „un orgasm în plus, un pas mai aproape de momentul despărţirii”. Totuşi, TANTRA ne învaţă că starea de orgasm este acea interacţiune armonioasă şi puternică din punct de vedere al polarităţii care conduce la transcenderea naturii individuale limitate şi chiar la transcenderea ego-ului, aşa că nu poate ascunde un asemenea pericol. De aceea, singura cale care ni se oferă de fapt şi poate să ne scape de aşa-numitul blestem genetic este spiritualizarea, sacralizarea relaţiei de cuplu.
Asta presupune aplicarea stăruitoare, perseverentă, cu tot entuziasmul şi deschiderea a sfaturilor pe care le avem în ceea ce priveşte relaţia de cuplu, chiar dacă, aparent, asta ne lipseşte de unele bucurii mărunte.
Să luăm de pildă, sfatul ghidului nostru spiritual, Gregorian Bivolaru, de a aplica mereu efectul de avalanşă după ce am făcut dragoste cu fiinţa iubită. Dacă, în loc să plecăm la distanţă unul de altul pentru ca efectul de amplificare a trăirilor înalte să se cristalizeze, pentru noi este mai important să dormim împreună atunci să fim conştienţi ce risc ne asumăm: acela de a asocia manifestările hormonului numit prolactină (ce apare, dacă nu s-a realizat o sublimare corespunzătoare a energiilor la nivelul centrilor de forţă superiori ANAHATA, VISHUDHHA, AJNA CHAKRA şi SAHASRARA) care induce sentimentul de iritare, saţietate şi respingere chiar faţă de fiinţa iubită! În această situaţie, cei doi hormoni principali, oxitocina (hormonul iubirii) şi prolactina (hormonul saturaţiei) nu reuşesc să se echilibreze unul pe celălalt şi inevitabil se ajunge la situaţia în cauză.
Iubirea veşnică ţine 3-4 ani
Cu 2000 de ani în urmă, Ovidiu a scris poemul Leacul împotriva iubirii: „Nu mai poţi să faci niciun pas/ pentru că gândul la ea te-mpiedică chiar să mergi,/ îţi apare în faţa ochilor în fiecare clipă,/ nu e nimic, există leac pentru aceasta:/ Fii împreună cu ea din nou şi din nou,/ şi chiar când simţi că ai vrea să fii singur, rămâi totuşi cu ea./ Şi chiar când simţi/ că ai vrea să mergi puţim timp în altă parte,/ mai fă încă o dată amor cu ea./ În scurt timp, repetând asta,/ o să ajungi să simţi/ că vrei să fugi cât se poate de departe/ şi să n-o mai vezi niciodată.”
Fenomenul este întru totul adevărat. Am auzit o discuţie între Ghidul nostru spiritual, Grieg, şi doi iubiţi, cărora le indica stăruitor ca nu cumva să locuiască în continuare împreună în camera foarte mică pe care o închiriaseră. Am ţinut minte ce le-a argumentat, cuvânt cu cuvânt: „Dacă nu veţi asculta şi veţi continua să locuiţi împreună, într-un an de zile o să vă săturaţi unul de altul atât de tare, încât o să vi se facă rău când o să vă vedeţi.” Seamănă foarte mult cu ce zice Ovidiu în finalul acestui poem…
Există, de altfel, o povestire asemănătoare şi în tradiţia orientală. O prinţesă s-a îndrăgostit foarte tare de un servitor necioplit şi incult, şi voia cu tot dinadinsul să se căsătorească cu el, spre ruina întregului imperiu. Marele împărat nu s-a-mpotrivit, pentru că în acest proces în care hormonii îşi fac jocurile, îndrăgostiţii oricum nu ascultă de nimeni şi nimic altceva în afară de impulsurile lor, iar dacă întâmpină rezistenţa celorlalţi, vor dori chiar mai abitir acel lucru.
Aşadar, pentru că era înţelept, tatăl a zis: „Fiica mea, sunt de acord să te căsătoreşti cu acest tânăr cu o condiţie: să petreceţi împreună o lună de zile încuiaţi într-o singură cameră. O să aveţi absolut tot ce doriţi acolo şi dacă după o lună de zile încă doreşti să te căsătoreşti cu el îţi vom face nuntă şi imperiul va fi al lui.”
Prinţesa a zis fericită: „Ce e o lună de zile, o viaţă-ntreagă am să locuiesc cu el.” După trei zile de locuit împreună continuu, a început să zgârie la uşă ca pisica, după o săptămână se ruga de cei care aduceau de mâncare, după două săptămâni orice replică pe care o spunea el o scotea din sărite şi până la sfârşitul lunii ar fi dat orice să scape din acea veritabilă închisoare! Când împăratul cel Înţelept a descuiat uşa, prinţesa l-a îmbrăţişat şi a spus: „Am înţeles foarte bine lecţia. Nu doresc să mă căsătoresc cu el. De acum înainte, doresc să-ţi ascult mereu sfaturile.”
Exemplele acestea confirmă concluziile oamenilor de ştiinţă. E nevoie de un efort conştient şi hotărât pentru a ne depăşi nivelul instinctual, motivat doar de plăcerea şi satisfacţia personală. Altfel, acest nivel instinctual ne forţează să rămânem în limitele destinului biologic, iar stările trăite împreună, energiile pe care ni le împărtăşim şi schimburile hormonale care se trezesc automat din această trăire împreună, produc un set de hormoni care conduc la relaţii de cuplu scurte, încheiate nefericit.
În termeni yoghini, e nevoie să ne rafinăm nivelul de conştiinţă pentru a atinge şi a depăşi ANAHATA CHAKRA, nivelul de unde contează fericirea celuilalt mai mult decât plăcerea şi fericirea proprie.
Toţi cei care aspirăm să evoluăm urmărim, fie individual, fie în cuplu, să urcăm mai sus de centrul subtil al inimii. Aşadar putem fi cu adevărat optimişti. Pentru că astfel îndeplinim automat condiţia care face posibilă o relaţie de cuplu fericită, bazată pe transcenderea instinctualităţii, a egoismului individual, pe amorul sacru şi transfigurator, pe iubire reciprocă, respect, înţelegere şi bunăvoinţă. Astfel devine cu putinţă o relaţie care să dureze în timp şi, de ce nu, chiar toată viaţa. Desigur asta implică un efort susţinut, continuu, deoarece biologic nu suntem programaţi pentru a funcţiona în acest fel.
Creierul îndrăgostiţilor şochează oamenii de ştiinţă
Care este neuroanatomia unei poveşti obişnuite de dragoste? Ce se petrece în mintea unui om atins de săgeata lui Cupidon? Cum ajunge el să „cadă” din visul plin de curcubeie orbitoare şi petale de trandafiri în rutina banală a cotidianului anost? De ce după un an, doi, trei, maxim patru, culorile nu mai strălucesc aşa de intens, iar trandafirii îşi arată spinii?
Ceea ce li se păruse îndrăgostiţilor a fi iubirea vieţii lor, eternă şi intangibilă se dovedeşte la fel ca celelalte poveşti, mai mult sau mai puţin triste şi pline de suferinţă, pe care le-au avut… La început îndrăgostiţii idealizează totul, văd totul într-o perspectivă transfigurată şi magică. Sunt ajutaţi din punct de vedere spiritual de energia începutului, sunt ajutaţi de graţia divină care le-a oferit darul iubirii, motivându-i să dorească acea relaţie de cuplu. Şi în plus, studiile arată, sunt ajutaţi de o doză bună de hormoni euforizanţi.
Oamenii de ştiinţă şi-au luat în serios munca – au făcut analize, studii, tomografii. Le-au oferit subiecţilor imagini ale celor iubiţi şi le-au cerut să-i evoce, chiar să-şi autoinducă stări erotice şi uneori să se autoerotizeze având în minte fiinţa iubită pentru a atinge stări de orgasm pe care le-au scanat prin rezonanţă magnetică.
Au constatat că, începând chiar din momentul în care un îndrăgostit evocă fiinţa iubită, acea parte din creierul său responsabilă cu gândirea raţională, logică şi deductivă încetează să funcţioneze. Scanarea arată activitate minimă în zona cortexului, corespunzătoare acestor centri neuronali, iar ceea ce rămâne luminos pe ecran şi indică activitate este centrul plăcerii aflat la nivelul cerebelului.
Cerebelul este creierul atavic, ancestral, unde sunt stocate toate instinctele care ne ajută la supravieţuire – respiraţia, bătăile inimii şi funcţiile inconştiente. La nivel instinctual această funcţie complexă de a susţine viaţa din toate punctele de vedere este comună pentru toate mamiferele.
Savanţii au studiat ce se manifestă la nivel hormonal în creier în timpul îndrăgostirii, al excitării erotice şi chiar în timpul orgasmului (chiar dacă provocat numai prin autoerotism, în timp ce subiectul priveşte poza fiinţei iubite). Descoperirea a fost şocantă. Creierul unei persoane îndrăgostite care trăieşte starea de orgasm evocând fiinţa iubită este inundat de hormoni euforizanţi, la nivelul centrilor plăcerii instinctuale, şi acest pattern este extrem de asemănător cu modul de activare a creierului unui om aflat sub influenţa unor droguri foarte tari, gen cocaină sau heroină. Toate aceste cercetări s-au realizat pe subiecţi care nu au niciun fel de înclinaţie sau formaţie spirituală, oameni îndrăgostiţi la modul pasional, instinctual.
Suferinţele din dragoste seamănă cu sevrajul
Unei persoane aflate sub influenţa drogurilor, sau chiar euforizată de alcool, nu-i poţi cere să fie raţională sau logică, tot la fel cum nu le poţi cere aşa ceva nici îndrăgostiţilor care, din punct de vedere al activităţii neuronale, nu pot fi consideraţi pe deplin „treji”. Cei care au luat droguri prezintă o superexcitare a anumitor centri, iar creierul celor îndrăgostiţi trece prin acelaşi proces care duce la superactivitate, euforie, nivel energetic ridicat, senzaţia de atotputere.
Când eşti îndrăgostit nu-ţi vine să dormi, nu-ţi vine să mănânci, eşti disponibil pentru orice efort, pentru tot felul de gesturi neobişnuite, unele chiar iraţionale, ilogice şi te simţi tot timpul foarte încântat, foarte fericit făcând pur şi simplu acele acţiuni, chiar călătorind 2500 km doar ca să te întâlneşti o zi cu fiinţa iubită. Fluturaşii din stomac şi din creier sunt foarte activi şi îţi oferă toată motivaţia de care ai nevoie.
La fel ca şi cei care consumă droguri, îndrăgostiţii au tendinţa să supra-aprecieze ceea ce li se petrece. Felul în care funcţionează creierul lor determină convingerea fermă că totul este special, unic, nemaipomenit şi că iubirea pe care o trăiesc acum va ţine o veşnicie. Neurohormonii îndrăgostirii îi fac să creadă că relaţia va dura pentru totdeauna, chiar dacă nu fac nimic, ci doar se lasă în voia sorţii.
Ce se petrece însă când îndrăgostirea dispare? De ce suferă oamenii atât de tare şi îşi doresc fierbinte să fie iar „ca mai înainte”? Toate aceste suferinţe supranumite din „dragoste” se reflectă la nivelul neurohormonilor extrem de asemănător cu sevrajul indus de droguri. Când stimulul care excită cerebelul lipseşte, hormonii nu mai activează respectivii centrii ai plăcerii şi oamenii experimentează aceeaşi senzaţie de lipsă, de dependenţă şi de deprivare, cu întregul cortegiu de fenomene care îi pot conduce pe unii chiar la depresii ce necesită internare, tendinţe suicidare sau gesturi fără întoarcere.
Natura ne vrea nemuritori, nu împliniţi în cuplu
Oamenii de ştiinţă s-au întrebat dacă nu cumva suntem blestemaţi să ne despărţim. Descoperirile cele mai recente nu sunt roz: rasa umană, la fel ca toate celelalte, are o programare genetică menită să asigure perpetuarea speciei, nu armonia în cuplu stabil de lungă durată. Odată cu înmulţirea combinărilor de patternuri genetice posibile se multiplică şi şansele de supravieţuire. Iar aceste combinări cu patternuri genetice diferite apare numai în urma combinărilor cu persoane diferite, – ceea ce înseamnă că infidelitatea este imprimată de către legile evoluţiei biologice chiar în genele noastre. Natura nu este interesată să fim fericiţi, ci să fim nemuritori, prin transferul cu succes al caracteristicilor biologice către eventualii urmaşi.Neurosexualitatea este ştiinţa care studiază influenţa programării genetice asupra vieţii noastre şi felul cum ne modelează erotismul, precum şi comportamentul nu numai în relaţia de cuplu, ci şi în viaţa cotidiană, în legătură cu slujba, petrecerea timpului liber, ba chiar în ceea ce priveşe tipul de constituţie fizică şi gradul nostru de dinamism şi de erotism.
Potrivit specialiştilor în psihologia cuplului, după perioada de graţie ce variază între 2 şi 4 ani apar aproape din senin tensiuni şi iritări care distrug relaţia. În general femeile devin posesive şi din ce în ce mai pretenţioase, în timp ce bărbaţii se simt devoraţi, sufocaţi şi au nevoie de independenţă.
Genetica are o explicaţie simplă – bărbaţii produc cu 50% mai multă serotonină decât femeile, serotonina este, printre altele, hormonul mulţumirii de sine, de aceea ei sunt pur şi simplu mulţumiţi şi împăcaţi cu majoritatea situaţiilor în care se află.
Creierul femeilor în schimb produce cu 50% mai multă dopamină, hormonul acţiunii, al tendinţei de a modifica, de a schimba, de a improviza, de a crea şi de a acţiona, iar asta le face dornice de îmbunătăţirea continuă a lucrurilor şi pretenţioase.
Cuplurile care lasă genetica să-şi urmeze planul secret ajung, după ce dispare sentimentul intens de îndrăgostire şi se sfârşeşte perioada de miere, la certuri regulate, la sentimentul de stagnare, dependenţă şi tendinţa reciprocă de control al celuilalt. Nimic nu rămâne neexperimentat – şantajul emoţional, lacrimile şi ameninţările ca modalităţi de manipulare, senzaţia că nu pot regăsi armonia şi flacăra de la început, pesimismul, gelozia bolnăvicioasă, suspiciunea, posesivitatea şi ataşamentul, tendinţa de a-l face pe celălalt total responsabil de ceea ce se petrece.
Evident apare întrebarea: „De ce?” Şi multă vreme răspunsul a fost considerat a fi deteriorarea relaţiei erotice însoţită de frustrare şi de sentimentul că eşti folosit ca o jucărie sexuală (iar la cuplurile obişnuite se adaugă şi consecinţele negative ale ejaculării). Atunci cum de există totuşi suferinţe din dragoste şi despărţiri la cuplurile care practică continenţa sexuală, şi, teoretic, nu suferă de această deteriorare?!…
Cum scăpăm din închisoarea instinctelor?
Cerebelul, creierul atavic sau ancestral, este partea de creier care începe să se dezvolte la toate mamiferele începând cu cele primitiv şi devine din ce în ce mai complex pe măsură ce specia evoluează.
La nivelul lui se află centrul echilibrului, memoria, capacitatea de a învăţa, funcţiile neuroendocrine, activităţile autonome, supravieţuirea în condiţii propice vieţii, instinctele, emoţiile şi sentimentele.
Aici există posibilitatea de a ne antrena să dorim lucruri binefăcătoare care să ne placă şi să le respingem pe cele care ne fac rău. Cerebelul poate fi antrenat să înveţe – dar ce anume alegem ţine de noi.
Frica, plăcerea, excitarea, sexualitatea, iubirea, fericirea, senzaţia de bunăstare, toate sunt experimentate la nivelul cerebelului. Trăirea neuronală a stării de orgasm se desfăşoară tot la nivelul cerebelului, unde se află aceşti centri ai plăcerii (de altfel, faptul că ejacularea este coordonată de altă parte a creierului dovedeşte ceea ce TANTRA a afirmat cu secole în urmă – orgasmul şi ejacularea sunt două activităţi diferite care pot fi disociate şi experimenate separat).
Hormonii produşi de cerebel sunt mesagerii creierului nostru ancestral care îi spun trupului când să respire, cum să digere, să asimileze, când să-i fie foame, când să-i fie sete, când să se teamă, când să simtă plăcere. Aceste impulsuri au rolul de a ne asigura supravieţuirea în condiţiile cele mai bune posibil, reglând amalgamul de instincte, emoţii şi sentimente.
Atâta timp cât acţionăm instinctual – deci lăsăm la voia naturii ceea ce experimentăm – suntem implacabil guvernaţi de creierul nostru ancestral, iar asta ne face să avem un comportament similar tuturo celorlalte mamifere. Lucrul este valabil şi din punct de vedere al sexualităţii – dacă nu depăşim nivelul strict biologic, instinctual, cel care reclamă „plăcerea mea cu orice preţ”, oricât am îmbrăca-o în haine spirituale, mai devreme sau mai târziu ne va conduce la apariţia fenomenului de saturaţie şi, respectiv, separare.
Cum se comportă mamiferele din punct de vedere sexual?
Există circa 4260 de specii cunoscute de mamifere. Mai puţin de 20 dintre ele sunt monogame şi niciuna nu manifestă fidelitatea sexuală absolută. Chiar dacă alcătuiesc un cuplu încă de la începutul vieţii sexuale, uneori se petrece că se duc şi se împerechează cu alţi parteneri pentru a asigura varietatea biologică necesară, genetică şi se-ntorc şi-şi cresc puii cu partenerul cu care trăiesc împreună toată viaţa.
Programul genetic coordonat de activitatea neuroendocrină a cerebelului dictează majorităţii celor 4260 de specii instinctul de combinare a genelor cu cât mai mulţi parteneri fertili posibili. Astfel, orientarea subconştientă este spre a detecta în permanenţă un nou partener potrivit. Aşa se împlineşte obiectivul genetic de combinare a genotipurilor nefamiliare pentru îmbunătăţirea zestrei genetice.
Odată găsit noul partener potrivit, hormonii secretaţi de creierul ancestral fac mamiferul să se simtă foarte tentat de noua apariţie, îi produc o stare de exaltare, de beţie, care face ca acesta să pară mai atrăgător, nu neapărat chiar să fie.
Această puternică „iluzie hormonală” este menţinută pentru ca cei doi parteneri să se poată împerechea o perioadă de timp suficientă din punct de vedere genetic pentru a produce urmaşi, după care, tot de la nivel hormonal este proiectat dezinteresul faţă de partener, manifestat prin scăderea dramatică a atracţiei sexuale.
Concluzia oamenilor de ştiinţă este că omul, ca mamifer instinctual, va reacţiona la fel ca toate mamiferele studiate. Natura a programat iubiţii care rămân la nivel instinctual (MULADHARA, SWADHISTHANA şi MANIPURA CHAKRA) să-şi piardă după un timp interesul unul faţă de celălalt, indiferent ce fel de relaţie de cuplu ar avea, şi să caute (mai mlt sau ami puţin conştient) să găsească pe altcineva, asigurând în felul acesta „varietatea genetică”. În folosul acestei programări sunt folosiţi cei mai puternici neurohormoni umani, produşi de creierul ancestral.
În perioada îndrăgostirii, în fiinţa umană se manifestă intens (ori direct în creier, ori indirect la nivelul altor organe) patru hormoni principali:
Feniletamina – o monoamină alcaloidă naturală care funcţionează aproape ca un drog psihoactiv cu efecte stimulante. Este hormonul care dă stările supereuforice ce-i fac pe oameni să reacţioneze ca şi cum ar fi „high”. FEA este produsă şi 
funcţionează în sistemul nervos central al mamiferelor ca neuromodulator. Asta înseamnă că le modulează stările emoţionale, reacţiile şi comportamentul, iar ca neurotransmiţător transmite mesajele şi altor gland din zona trupului, în special celor suprarenale, care produc adrenalină şi celor din zona testiculelor sau ovarelor care produc hormoni erotici. Feniletilamina este sintetizată şi în alte organisme, uneori sub acţiunea anumitor substanţe şi chiar alimente, precum ciocolată sau cacao. Este similară amfetaminei, un drog foarte puternic, care produce sinteza crescută de norepinefrină şi dopamină. Supranumită drogul „ectasy” produs natural de organism, declanşează senzaţia de euforie extraordinară, supra-aprecierea tuturor aspectelor, nivel energetic ridicat, bună dispoziţie debordantă, stare generală de bine şi confort, fericire excepţională fără motiv.
E de dorit să învăţăm cum să determinăm producerea constantă a acestei feniletilamine prin activităţi benefice care menţin nivele ridicate de dopamină, norepinefrină şi altele şi ajută balanţa hormonală să rămână în armonie.
Dopamina este eliberată în mod natural prin procesele resimţite ca plăcute: hrana, băutura, sexualitatea, dar şi prin consumul de droguri sau chiar prin activităţi speciale, de exemplu sporturi extreme sau experienţe neutre care sunt asociate de noi cu plăcerea.Secreţia de dopamină antrenează şi secreţia de adrenalină, un hormon puternic ce creşte starea de excitaţie, produs de glandele suprarenale – la nivelul rinichilor. Aceasta ne determină să spunem că există astfel o legătură evidentă între dopamină, adrenalină şi SWADHISTHANA CHAKRA (principiul plăcerii care se manifestă la nivelul acestui centru de forţă) şi MANIPURA CHAKRA (principiul centrării plăcerii în favoarea egoistă a individualităţii).
Dopamina creează dependenţă de stimulul care a produs-o şi, exact ca drogurile psihodinamizante, creează saturaţie şi dorinţa de a avea mai mult. Nu mai este suficient un pahar de alcool, trebuie două, nu mai e suficientă o cantitate de drog, trebie unul mai puternic, nu mai e suficientă o medalie, trebuie mai multe – pentru a resimţi aceeaşi satisfacţie de la început.
Dopamina, de altfel, se administrează de foarte multe ori sportivilor pentru a-i motiva să se antreneze, mereu nemulţumiţi cu ceea ce au dobândit şi dorind mai mult.
Este asociată mai ales cu faza de dorinţă intensă de a dobândi, de a realiza, nu cu mecanismul de a te bucura de ceea ce ai obţinut. Schema de comportament bazată pe excesul de dopamină este numită motivaţia satisfacţiei: lupta pentru a dobândi, consumarea experienţei şi dependenţa de ea.
Scanările activităţii cerebrale a persoanelor foarte îndrăgostite, care prezintă un nivel foarte ridicat de FEA şi dopamină sunt aproape identice cu ale persoanelor care se află sub influenţa drogurilor puternice.
Oxitocina – al treilea hormon, este secretat din fericire de glanda pituitară. Glanda pituitară se află în legătură cu SAHASRARA, aşadar există o legătură importantă înte centrul subtil suprem al fiinţei şi trezirea şi secretarea acestui hormon, supranumit şi hormonul iubirii şi al tandreţii. Multă vreme s-a crezut că este important numai pentru femei, fiind asociat cu alăptarea şi contracţiile uterine necesare naşterii, însă studii de ultima oră demonstrează că oxitocina este produsă în cantităţi impresionante în timpul mângâierilor delicate, în timpul jocului amoros, în special foarte tandru şi în timpul orgasmului, atât la bărbaţi, cât şi la femei. Experimentele dovedesc că oxitocina este eliberată în sânge de perceperea mângâierii afectuoase, tandre şi non-egoiste, de stimularea sânilor şi de alte manifestări ale iubirii.
Al patrulea hormon prezent din belşug în acest mecanism al îndrăgostirii este testosteronul. El se manifestă prin buclă de feedback, dopamina angrenează glandele suprarenale care produc adrenalina, prezenţa acesteia activează producerea hormonului masculin activ, testosteronul, în testicule sau în ovare, iar o cantitate mică se produce chiar în glandele suprarenale. Testosteronul creşte excitarea, dorinţa, libidoul, producând şi un sentiment de atracţie fatală faţă de aspectul dorit care, în cazul de faţă, este iubitul sau iubita.
Genetica nu este impresionată de non-ejaculare
Feniletilamină, oxitocină, testosteron şi dopamină, povestea de iubire apare puternică şi nesfârşită, viaţa este idealizată, totul este văzut prin ochelarii cei mai roz cu putinţă, fiinţa iubită este „cea mai cea”.
Momentul culminant este amorul. Într-o astfel de manifestare a îndrăgostirii se află cheia fericirii şi a relaţiei armonioase, stabile şi de lungă durată. Dacă cei doi iubiţi vor angrena o relaţie erotică de tip „sexualitate instinctuală” (adică subordonată programării genetice care doreşte fertilizarea partenerului), menţinându-se, de fapt, la nivelul mamiferelor obişnuite, indiferent de ceea ce ei cred sau îşi doresc, atunci atracţia erotică, motorul energetic al relaţiei, se va diminua şi va dispărea într-un timp relativ scurt.
Dar dacă vor alege şi vor lucra conştient şi perseverent pentru a avea o relaţie tantrică spirituală reală, nu imaginară, pot depăşi blocajele genetice şi pot clădi o relaţie de cuplu fericită şi de lungă durată.
Chiar şi din perspectiva geneticii, sexualitatea fertilizatoare şi relaţia afectivă fericită de lungă durată sunt bazate pe producerea constantă a anumitor hormoni specifici fiecăreia.
Furtuna hormonală din timpul sexualităţii instinctuale (de fertilizare) face ca dopamina şi testosteronul să crească foarte mult, fenietilamina, drogul natural euforizant, şi oxitocina, hormonul iubirii, cresc şi ele, însă nu atât de tare, până-n clipa orgasmului, cu sau fără descărcare. Creierul arată ca sub influenţa unei substanţe psihodinamizante.
După starea de orgasm, dopamina scade dramatic şi aici este cheia sevrajului, producând simptomele uzuale de deprivare. Reacţia tinde să fie imediată în cazul bărbaţilor care au ejaculat (unde scade dramatic şi testosteronul datorită epuizării testiculelor survenită în cazul ejaculării), mai lentă în cazul femeilor care s-au descărcat, şi nu aşa teribilă, dar semnificativă în cazul celor care au controlat ejacularea sau descărcarea. Atenţie! Această reacţie de deprivare există, nu se suspendă complet NUMAI DACĂ NU S-A PRODUS DESCĂRCAREA, asta este ceea ce trebuie să ţinem minte. Ea este în legătură cu angrenarea în interacţiunea erotică INSTINCTUALĂ.
Efectele scăderii nivelului de testosteron sunt prezente, de asemenea, chiar şi la bărbaţii care nu au ejaculat sau la femeile care nu s-au descărcat şi, dacă se ajunge sub un anumit nivel fără a fi compensată de prezenţa altor hormoni (cum ar fi oxitocina sau endorfinele) induce o anumită stare de iritare şi de furie care se manifestă prin aşa numita sensibilitate masculină iraţională, foarte mare, la observaţiile feminine „de după”, manifestate ca acces subit de mânie şi, în cazul femeilor, printr-o stare de iritabilitate şi frustrare.
Mulţi bărbaţi se plâng: „Fac dragoste cu iubita câteva ore şi în poziţii care activează centrii energetici subtili, încheiem cu succes, iar la jumătate de oră, ea-i nervoasă şi pretenţioasă, ce să mă fac, ce mai vrea?” De ce e nervoasă? Neuroştiinţa spune că e nervoasă pentru că sexualitatea instinctuală determină apariţia prolactinei şi scăderea testosteronului şi femeia nu a compensat scăderea aceasta cu producerea de oxitocină.
Te-ai săturat de furtuni hormonale în cascadă?
În clipa în care testosteronul şi dopamina scad, iar oxitocina (implicit şi serotonina, hormonul mulţumirii şi al optimismului) şi feniletilamina (hormonul fericirii euforice) nu compensează, ceea ce e posibil dacă sexualitatea s-a manifestat instinctual şi nu există manifestări foarte tandre, foarte afectuoase şi foarte rafinate după încheierea actului erotic, intervine un alt hormon supranumit „frână sexuală” – prolactina.
Acesta este hormonul care semnalează trupului saţietatea, senzaţia că a avut destul, şi caută să contrabalanseze efectele scăderii dopaminei care produce totuşi excitarea sexuală, inducând o stare refractară faţă de erotism. În mod natural, prolactina este asociată cu scăderea interesului sexual la femeile care alăptează. Cantitatea de prolactină poate fi un indicator al saturaţiei sexuale şi relaxării, însoţit chiar de respingere. Procentul mare de prolactină este considerat responsabil de impotenţă şi pierderea completă a libidoului.
Considerând toate aceste informaţii prezentate ajungem la concluzia că experienţa erotică dominată de instinctul de perpetuare a speciei reprezintă pentru creier o adevărată „furtună hormonală”, urmată de o „mahmureală aversivă”. Sunt termenii celei mai cinstite descrieri. Iar cercetările arată că refacerea completă la nivel hormonal astfel încât toţi aceşti patru hormoni (feniletilamină, dopamină, testosteron şi oxitocină) să fie echilibraţi şi la normal durează cam două săptămâni!
Iar iubiţii ce fac? Când simt pe propria piele efectele erotismului instinctual şi apare starea de nelinişte, iritare, frustrare, se gândesc: „Dacă mai facem încă o dată amor, poate o să fie mai bine!” Dar dacă nu modifică nimic în felul cum abordează erotismul şi lasă numai instinctul să acţioneze, controlând eventual doar ejacularea, asta adânceşte furtuna hormonală. O a doua angrenare erotică în următoarele două săptămâni realizată în aceeaşi manieră instinctuală care nu depăşeşte MULADHARA, SWADHISTHANA şi MANIPURA CHAKRA, în care automat se produc hormonii de care am vorbit, adânceşte dezechilibrul…
În momentul în care dezechilibrul se adânceşte, producerea de prolactină va semnala cerebelului că ceva este în neregulă. Cu cine? Şi pentru că omul comun nu este capabil să discearnă corect, o să dea vina inconştient pe celălalt. Sentimentele de insatisfacţie şi de saturaţie vor fi proiectate asupra persoanei iubite. Este ca şi cum subconştientul începe să lupte împotriva cauzei nefericirii (insatisfacţiei, iritării), care e asociată cu iubitul/iubita. Inconştient la început, din ce în ce mai evident şi mai pe faţă cu timpul, ajungând până la fenomenul de respingere completă a celuilalt.
Actul erotic instinctual ne aruncă în caruselul emoţiilor
Comportamentul indus de aceste ridicări şi coborâri bruşte ale nivelului de dopamină poate fi numit „trebuie să am asta cu orice preţ”, obsesia răspăţii mult dorite. Dacă e cazul unui iubit, suntem obsedaţi să ne întâlnim cu el iar şi iar (chiar şi atunci când chiar nu este necesar), dacă e cazul unui joc, suntem obsedaţi să ne jucăm, dacă e cazul unui viciu, suntem obsedaţi să ne dedăm lui. Producerea dopaminei la nivelul creierului este justificată de asigurarea supravieţuirii, de aceea apare la satisfacerea instinctelor primare cum ar fi foamea, setea sau sexualitatea fertilizatoare.
În lumea mamiferelor, producerea acestui hormon este limitată, însă societatea artificială în care trăim a dezvoltat multiple oportunităţi de suprastimulare a producerii de dopamină, cu toate consecinţele nefaste implicate: alcoolul, shopping-ul compulsiv, drogurile, jocurile de noroc şi, foarte recent, s-au adăugat dependenţa de televiziune, dependenţa de telenovele, dependenţa de jocuri pe calculator şi dependenţa de internet. Toate intră la satisfacerea nivelului de dopamină.
Subliniem că nivelul exagerat de dopamină prezent în creier generează o stare de stres, creează dependenţă, asumarea riscurilor stranii, dorinţe nesănătoase, feţişuri, anxietate, conducând chiar la schizofrenie.
Dopamina scade întotdeauna sub nivelul normal după un act erotic instinctual, cu sau fără ejaculare, iar asta distorsionează perspectiva asupra vieţii şi stârneşte sentimentul de gol lăuntric, lipsa motivaţiei interioare, incapacitatea de a iubi şi, mai presus de toate, dependenţa care implică suferinţă şi dorinţa disperată de a elimina acea suferinţă.
Sexualitatea de tip instinctual produce pendularea între cele două extreme, prea mult şi prea puţin, prinzând omul într-un carusel emoţional. Ambele extreme au efecte negative intense asupra individului şi a comportamentului său ce se reflectă negativ asupra relaţiei de cuplu.
Ca să scape din acest carusel emoţional, în care ba vede totul foarte roz şi vrea cu disperare acel lucru, ba este în depresie şi vrea cu disperare să scape de suferinţă, creierul omului secretă automat prolactină.
După beţie… mahmureala hormonală
Printre alte funcţii, prolactina domoleşte sexualitatea epuizantă atât vital, cât şi emoţional. Când dopamina scade îngrijorător după erotismul instinctual (indiferent dacă orgasmul a fost cu sau fără descărcare) şi nu este prezent un hormon de echilibrare (cum ar fi oxitocina, serotonina sau endorfinele), producţia de prolactină creşte în creierul ambilor iubiţi, activând mecanismul de saţietate sau saturare. Este demonstrat fără îndoială că la bărbaţi generează fenomenul „întoarce-te pe partea cealaltă şi sforăie”. La femei, efectul se poate manifesta cu întârziere, dar există.Prolactina influenţează comportamentul de cuplu în general şi, la fel ca dopamina, ne afectează profund negativ dispoziţia interioară, ca şi cum am vedea totul prin ochelari cu sticle întunecate. Prolactina a fost denumită hormonul de stres, iar în exces induce pe termen lung sentimente de disperare, deznădejde, descurajare, viziune pesimistă şi resemnare.
Cercetările neuroştiinţei demonstrează că exact aceste sentimete, în special resemnarea şi pesimismul, caracterirează relaţiile de cuplu nefericite în care unul sau ambii iubiţi îşi acceptă nefericirea şi frustrarea din consecinţe materialiste.
Excesul de prolactină declanşează pierderea libidoului, dispoziţie schimbătoare şi depresire, ostilitate, anxietate şi iritabilitate la femei, impotenţă la bărbaţi, dureri de cap pentru ambii, sindrom premestrual sau de menopauză pentru femei, chiar dacă estrogenul este suficient, infertilitate şi pierderea interesului erotic la bărbaţi.
Când prolactina este manifestată în exces la femei şi, cu alte cuvinte, se manifestă această frână şi saţietate, femeile dezvoltă caractere masculine: le creşte mustaţa, devin ostile, anxioase, iritate, se transformă într-un fel de mame vitrege. La bărbaţi produce scăderea anormală a nivelului de testosteron printr-un fel de efeminare stranie. Ambii cresc în greutate.
Modificările comportamentale induse de beţia şi mahmureala hormonal, acţiunea conjugată a prăbuşirii nivelului de dopamină şi testosteron, combinată cu creşterea prolactinei conduc la schimbarea radicală a perspectivei. Ceea ce mai înainte era perceput drept fiinţa perfectă, sufletul pereche, apare acum drept bestia nesimţitoare, versus isterica nemulţumită. Defectele lui sunt subliniate arţăgos, ea vine cu pretenţii, frici şi nemulţumiri din senin, bărbatul reacţionează, de asemenea, excesiv şi furios, se simte îngrădit, sufocat, manipulat, şantajat.
Suspiciunile generează scandaluri, ambii vor avea tendinţa să găsească pentru o nouă proiecţie iluzorie o altă persoană mult mai atractivă. Perioada de sensibilitate şi refacere hormonală, când caruselul încă se leagănă, dă sentimentul de lipsă acută, deoarece inconştient urmărim să creştem la normal nivelul de dopamină şi să percepem bunăstarea interioară şi satisfacţia.Tot instinctual, datorită faptului că sexualitatea este asociată cu o plăcere mare, oamenii cred că dacă ar mai face încă o dată amor, lucrurile s-ar rezolva. Este o greşeală fatală, pentru că, în realitate, repetarea experienţei în acelaşi fel, adică instinctual şi limitat, cu energiile care rămân numai la nivelul centrilor de forţă MULADHARA, SWADHISTHANA şi MANIPURA CHAKRA (deci nu sunt sublimate corespunzător – aşa cum ne învaţă TANTRA) adânceşte dezechilibrul emoţional.
Consecinţele pe termen lung sunt exact înscrise în programarea genetică responsabilă de dezechilibrul emoţional, care sădeşte seminţele dezbinării şi separării. Acţiunea concertată a dopaminei şi prolactinei produc minicrize maniaco-depresive, toane şi instabilitate emoţională, accentuează şi creează suferinţă, agitaţie, frică şi stres.
Ce numim o relaţie spirituală? O relaţie care manifestă energii ale centrilor de forţă superiori instinctului – ANAHATA CHAKRA, VISHUDDHA CHAKRA, AJNA CHAKRA şi SAHASRARA. Într-un cuplu consacrat evoluţiei, energiile pe care le împărtăşim cu cel iubit trebuie să se manifeste şi pe aceste niveluri.
Cum este indicată sacralizarea actului erotic în TANTRA? Începe cu starea absolut specială de transfigurare care implică ANAHATA CHAKRA, VISHUDDHA CHAKRA, AJNA CHAKRA şi chiar SAHASRARA.
Lucrurile nu se rezolvă de la sine. Dacă le lăsăm în voia naturii, le lăsăm, de fapt la mâna biologicului şi intrăm sub puterea legii entropiei. Întregul univers se află sub incidenţa ei – de aceea un sistem care este lăsat să funcţioneze necontrolat, natural tinde către creşterea dezordinii şi a separării.
Pentru sacralizarea relaţiei de cuplu şi fericire de lungă durată, merită să respectăm toţi paşii unei fuziuni erotice tantrice:
